slow Romania?

     Pe aceeaşi idee ca în postul anterior..şi anume că trebuie schimbare, mi s-a trimis de curând un link cu o mică povestioară.. care te pune un pic pe gânduri şi te face să vrei altceva (în general să te fi născut în altă ţară).

     Mentalitatea suedezilor, luând drept caz particular parcarea maşinilor, nu ar putea fi adoptată de noi decât undeva într-un viitor foarte îndepărtat. Ca în orice societate, se creează un cerc vicios: ăla nu se gândeşte la mine, eu de ce să mă gândesc la el? Aşa că suntem fiecare pentru el, deci ţara se duce de râpă, motiv pentru care oricum nu are de ce să ne pese, aşa că suntem pe cont propriu. Wrong wrong mentality..

     Iar partea de slow food şi slow Europe..mă încântă ideea, dar depinde de cât de încet.. Da..graba strică treaba şi cu răbdarea treci şi marea.. Dar dacă se merge în ideea de prea lent, trece jumătate din viaţă degeaba pe lângă tine, pierzi timp esenţial în care chiar ai putea face ceva. Da, trebuie relaxare, dar nu prea multă că după aia ţi-e prea greu să te trezeşti din ea. Trebuie să gândeşti bine ce ai de făcut, dar dacă stai prea mult timp pe gânduri s-ar putea să nu se mai poată aplica ideile.. 

      Totul depinde de cum decizi tu să gândeşti, de cât de deschis eşti la noi idei, de cât de mult chiar vrei să fii "cineva"

Trebuie schimbare

S-au terminat şi alegerile. Finally!!!! M-am săturat de feţele lor, pe care le vedeam (şi o să le mai văd o perioadă până se face curat), pe toate gardurile, toate panourile, toate ecranele de pe stradă, toate canalele de la TV,  toate ziarele.. Dacă până acum vedeai doar câţiva, câte unul pe partid, acum vezi zeci de burtoşi care te arată cu degetul, care spun că vor face orice e mai bine pentru tine, dar tu vezi clar în privirea lor cum îşi imaginează modalităţi de îmbogăţire rapidă (a se citi furt) şi somnic prin Parlament.

Toţi ne dau cadouri (din banii care se preconizează că se vor fura în viitor) – umbrele, cântare, găleţi, ceasuri, brelocuri, carneţele, pixuri şi mai ştiu eu ce alte minuni – şi oamenii îi votează, că doar vezi, le pasă de foamea noastră. Toţi şi-au făcut blog – evident nu pentru publicitate şi mesaje electorale , ci „ca să fie mai aproape de noi şi să afle problemele noastre” (yeah right!). Era ceva dacă şi le-ar fi făcut înainte să aibă EI nevoie, da’ na.

Acuma ce să zic..mă bucur să văd că sunt atâţia oameni în România care încă mai au speranţa că măcar unul din candidaţi merită un vot de încredere. Că mai există unii care chiar s-au interesat înainte să se ducă la vot, nu doar au pus o ştampilă pe numele unuia că i-a plăcut de faţa lui. Şi mă bucur că Jiji îşi vede în continuare de oile lui, şi că Vadim Tudor – de nebuniile lui, amândoi departe de Parlament.

            Dar eu zic că cel mai bine ar fi să o putem lua de la zero. Să schimbăm absolut totul: toate partidele, toţi politicienii. Poate măcar jumate din cei noi ar avea idee cu ce se mănâncă politica. 

Mulţumim Metrorex!

       Metrou 1996, '97, '98, '99 şi aşa mai departe...

       Atenţie se-nchid uşile

      Urmează staţia Eroii Revoluţiei 

      Cu peronul pe partea dreaptă.

       Aiurea, la Eroii Revolutiei peronul e pe partea stângă. Şi nici măcar nu rimează.. Ştiu, că doar în fiecare zi acolo cobor, să mă duc la muncă, în general la 9 dimineaţa. Şi plec, evident, la 8 dimineaţa pe uşă, că doar aşa e in Bucureştiul nostru minunat - faci o oră cam oriunde te-ai duce. 

       Te scoli dimineaţa, plin de speranţe pentru noua zi. Intri la metrou (dacă ai noroc, nu trebuie să iei niciun alt mijloc de transport până la cea mai apropiată gură de metrou), şi te plesneşte un curent direct în faţă. Atunci este momentul în care îţi închizi geaca până în gât şi eşti fericit că ai mai pus nişte kilograme pe tine în ultimul timp, că altfel zburai una-două. Ajungi zgribulit la maşinăriile concepute parcă special pentru mintea hoaţă a românului, bagi cartela, îţi loveşti genunchii de minunatele bare de metal, şi ajungi pe peron.

       Şi aici, în mijlocul unei mulţimi nervoase şi neliniştite, de parcă eşti în pragul unei revoluţii nu alta, aştepţi.. şi aştepţi.. şi aştepţi... Şi pentru că avem destul timp la dispoziţie, s-au gândit băieţii de la Metrorex să ne pună o mulţime de tembelizoare, marca Realitatea, să aibă şi ochii noştri la ce beli privirea. Chestiuni plictisitoare şi total inutile.. Nu puteau să pună un sistem de monitorizare (ca în Berlin, de exemplu, unde ştii cât mai e până vine trenul dinainte să ajungi pe peron), sau să refacă pereţii încât să nu ne plouă prin staţii şi să nu pice pe noi? Nu, că altfel nu mai lua bani cine trebuia. Mă rog, dacă nu vă place ce e la televizor, puteţi veni cu telecomanda voastră de acasă să le stingeţi - am auzit că merge >:) 

      

       La un moment dat te mângâie gentil pe obraz o mică briză, vezi o luminiţă la capătul tunelului. Din nefericire şi ceilalţi îşi îndreaptă privirile spre lumina salvatoare, şi picioarele se duc teleghidate către marginea peronului. Nu contează ca e o tanti care ţipă undeva într-un microfon să nu depăşeşti linia desenată la marginea peronului. 

       Se opreşte metroul în staţie. Te înghesui, dai din coate, împingi, tragi de păr, orice numai să prinzi un loc sigur în picioare.. Eu personal prefer locul imediat de lângă uşă, chiar dacă risc să mă pierd undeva într-o staţie intermediară. Măcar acolo nu îmi invadează spaţiul personal decât maxim 5 persoane (jumătate din numărul obişnuit). Cum astăzi am prins de 4 ori acest loc minunat, nu am putut să nu mă întreb ce s-ar întâmpla dacă în viteza ameţitoare a metroului, între staţii, s-ar deschide uşile? Aş avea timp să mă apuc de ceva să nu pic? Poate timp aş avea, suport nu aş găsi. Deci mi-ar rămâne să mă agăţ de prima persoană de lângă mine..care să se agaţe de prima persoană de lângă ea..care să se agaţe de prima persoană de lângă ea.. Dar mai bine m-aş apuca de prima geantă de lângă mine..nimeni în România nu dă drumul la geantă, orice s-ar întâmpla. Şi am găsit pe youtube că treaba asta chiar s-a întâmplat..din fericire nu la o oră din asta de vârf.

     Într-un final, dacă ai noroc, reuşeşti să cobori la staţia dorită, chiar dacă te mai înjură unul sau altul că l-ai împins, l-ai călcat sau i-ai dat un cot în gură. Asta-i viaţa.. Urmează chinul de a urca scările, fie ele cele obişnuite sau cele rulante. Înaintezi cu viteza melcului turbat, îl descalţi pe cel din faţă, te loveşte cineva din spate cu o sacoşă. Şi când vezi lumina zilei eşti mai fericit decât dacă abia ai fi scăpat din închisoare.

     Trebuia să mă plâng undeva de treaba asta..     

 

    And I say Romania is my country..

Tragem de timp..

Maine am parţial. 

Şi, ca şi alte persoane din lista mea de mess, învăţ în stilul caracteristic..

Cannibals..

"You don't like raisins?"

"Not really."

"Why?"

"They used to be fat and juicy and now they're twisted. They had their lives stolen. Well they taste sweet, but really they're just humiliated grapes. I can't say i'm a big supporter of the raisin council."

"Did you see those raisins on tv..the ones that sing and dance and stuff?"

"They scare me."

"Yeah, me too."

"It's sick. The commercial people..they make them sing and dance so people would eat them.

"It's a shame about raisins."

"Cannibals.."

"Yeah.."

Trăieşte!

      Săptămâna asta m-am tot lovit de o idee. Ce te poate face să ajungi la un moment în viaţă când să nu ai decât regrete, să fi renunţat deja la orice speranţă, să te fi împăcat deja cu ideea că pur şi simplu viaţa nu îţi poate dărui mai mult? Cum să fi trecut prin viaţă ca raţa prin apă, fără să te fi împlinit, să zicem în jumătate de secol, pe niciun plan? Să nu fi cunoscut măcar un succes profesional, să nu ai pe nimeni apropiat..să nu fi aflat ce înseamnă să iubeşti - poate o persoană, poate o idee, poate un loc; să nu fi găsit niciodată în atâţia ani de făcut umbră pământului ceva pentru care să te lupţi cu toate forţele tale?

        Să îţi rămână după atâţia ani doar amintirile speranţelor năruite şi singurătatea..Sau poate să fi trăit toată viaţa cu teama de a face ceva concret şi să ajungi înspre sfârşit aşteptând, la fel de cuminte ca până atunci, sosirea morţii eliberatoare..

        Refuz să trăiesc aşa. Refuz să cred că fericirea vine doar când nu o cauţi. Cred că în cele mai multe cazuri trebuie să îţi pavezi singur drumul către ea.

       Şi momentan mai cred că fericirea îţi zâmbeşte întocmai ca un copil inocent, uitându-se la tine cu nişte ochişori care trădează o dragoste sinceră, însufleţiţi de o pată de culoare..verde.

Răspunsul clientului restant

   Am găsit google-uind, pe un blog, un model de scrisoare ca un răspuns al unui client restant. Dau şi eu un copy-paste poate va folosi cuiva..Eu sigur am nevoie :))

"Stimate Domn,

Am onoarea să vă confirm primirea scrisorii dv. din 12 aprilie prin care imi cereţi, pentru a treia oară, returnarea banilor pe care vi-i datorez. Aş vrea să ştiţi că eu nu contest această datorie şi am intenţia să vă plătesc datoria cât mai curând posibil. Pe de altă parte, aş dori să vă informez că eu am numeroşi alţi creditori, la fel de onorabili ca dv, cărora vreau să le înnapoiez, deasemenea, sumele datorate. Deoarece suma alocată de mine lunar rambursărilor este limitată, în fiecare lună desemnez, prin tragere la sorţi, unul dintre dumneavoastră căruia să îi înapoiez banii.
Îndrăznesc să sper, domnule, că numele dv. va ieşi cât mai curând.
Vă rog să acceptaţi, domnule, salutările mele împreună cu întreaga mea consideraţie.

P.S. Datorită faptului că ultima dv. scrisoare a fost redactată într-un limbaj agresiv şi violent, vă anunţ cu regret că nu veţi participa la următoarea tragere la sorţi."

Facem ordine în viaţă

     A început toamna, cu o depresie evident, dar nu mă fac pe mine chestiuni aşa mărunte. Începe să se contureze o viaţă mai bună. Trebuie să progresăm, că doar ăsta trebuie să fie sensul vieţilor noastre. Trebuie să ne creăm calea spre atingerea scopurilor, după ce ni le-am definit şi ne-am făcut o idee de cum am putea ajunge la ele. Nu ştiu dacă sunt în stare să îmi găsesc un scop măreţ momentan,  dar scopuri mărunte, realizabile, am destule. Nu poţi avea ce nu ştii că îţi doreşti. 

     Am trecut destul prin viaţă neştiind ce anume vreau, lăsându-mă în totalitate purtată de val; azi vroiam ceva, mâine total altceva. A venit momentul să mă maturizez, să aflu o dată ce anume vreau să fac cu viaţa mea. Şi totul începe să se contureze la mine în minte. Chiar dacă nu îmi place să fac planuri pe durată mai lungă, pentru că nu ies mai niciodată cum aş vrea, au început totuşi să îmi vină idei cum aş putea realiza ceea ce vreau. 

     Şi ştiu că o să mă dau cu capul de multe praguri, că o să fiu lovită, că o să am motive să fiu dezamăgită. Dar poate tot răul spre bine. E momentul să îmi fac ordine în viaţă..o viaţă pe care intenţionez să mi-o fac cât mai plăcută cu putinţă, pentru că, oricare ar fi convingerile mele, nu am cum să fiu 100% sigură că viaţa asta nu e singurul lucru pe care îl primim. 

Vor veni vremuri mai bune

    M-am mutat şi eu, într-un final neaşteptat. Acum stăm la apartament..ne respectăm. Nu mai sunt nici homeless, nici navetist, nici nu mai stau pe capul altora. Am locşorul meu, intimitatea mea, şi ai putea crede că mă face mai fericită. Dar nu, pentru că acum mă simt prea singură. 

    Da, ştiu, femeia asta..veşnic nemulţumită.. Dar aveam o altă idee pentru când m-aş fi mutat la apartament. Cum ziceam în postul anterior, Bucureştiul ăsta ştie cum să ne distrugă visele. Şi cum a fi om este egal cu a dori mai bun şi mai mult, eu nu fac nicio excepţie. Am job, dar vreau unul mai bun. Mă distrez, dar vreau mai des. Cunosc oameni, dar sunt atâţia alţii care merită. Învăţ, dar am lucruri mai interesante şi mai folositoare pe care le pot învăţa. Mă rog, cu banii şi dragostea nu mai zic..că nici eu nu prea îmi dau bine seama în ce stadiu mă aflu cu astea două..

    Acum ce pot face este decât să aştept să trec şi peste momentul ăsta, să mă acomodez cu situaţia şi să fiu optimistă (că oricum în momentele astea de singurătate probabil doar exagerez aiurea), că doar după fiecare recesiune vine şi o expansiune. Şi deja încep să se întrezărească vremuri mai bune. Aproape pe toate planurile..

    

Noapte buna, Bucureşti!

         URĂSC Bucureştiul! Este oraşul în care toate visele se năruie,  în care toate prieteniile se strică, în care toţi banii ţi se cheltuiesc inutil, în care eşti călcat prea mult pe (se poate citi şi în) picioare şi înghesuit prea nesimţit în autobuz (sau la colţul metaforic). Ca să citez un prieten.."urăsc oraşul ăsta şi oraşul ăsta mă urăşte pe mine".

                     Deci să recapitulăm ultimele două săptămâni.

           M-am angajat. Toate bune şi frumoase, numai că mă cheamă sâmbăta la muncă (deci s-au dus beţiile de vinerea) , nu mă plătesc extraordinar şi momentan nu fac nimic interesant (dar am promisiuni).  Deja am ajuns să cunosc oamenii din autobuz în drum spre metrou. E băiatul cu cioc, drăguţ, care ascultă ceva frumos la iPod si care ţine cu Arsenal - mergem împreună şi cu metroul. E copiliţa emo care probabil a început şcoala şi le dă părinţilor bătăi de cap. Mai e o tanti la vreo 50 de ani, aşa de tristă că mi-e milă şi să mă uit la ea. Nici nu vreau să îmi imaginez ce probleme are ea acasă. Şi la întoarcere, aştept la aceleaşi două autobuze care vin din 20 în 30 de minute, exact în ora de vârf, ca să trebuiască să mă înghesui eu ca ţăranu', să aştept în faţa tuturor, evident undeva pe la mijlocul benzii şi să încap în autobuzul în care e normal să nu fie nici aer respirabil.

       Eh..asta nu e nimic. Problema e că momentan sunt homeless. Îmi lipseşte punga de prenadez, e adevărat. Şi statul în tufiş, pentru că datorită unui prieten bun, căruia îi mulţumesc şi aşa, am şi casă, şi masă, şi duş (atâta cât m-o mai suporta). Deci maxim o săptămână :)) De trei săptămâni ne chinuim să găsim un apartament. Eram patru, aveam vise, speranţe, ne făcusem planuri. Am rămas trei. Azi au rămas două. Am cedat şi eu. Şi evident s-au supărat pe mine. Şi înţeleg, şi îmi cer iertare, dar sunt atâtea lucruri pe care nu mi le permit. E o junglă piaţa imobiliară din Bucureşti, mai ales toamna. Nişte maimuţe care sar din bloc în bloc şi ne arată fundul ostentativ. Cărora nu le pasă de noi, oamenii care avem nevoie de un loc să stăm şi suntem dipuşi să plătim aproape o avere în fiecare lună, pentru că cererea şi aşa e prea mare.

         Ce mai, urăsc oraşul ăsta, cu aproape tot ce e în el. Mi-ar trebui o minune ca să mă facă să mă răzgândesc. Şi minunile nu au timp să treacă şi pe la mine..

În căutare..

     Mi-am luat un bilet până la capătul curcubeului. Am pornit pe culorile lui în speranţa de a găsi oala cu aur. Sau cu ce o fi ea. Din când în când am impresia că sunt pe drumul cel bun, alteori mă rătăcesc parcă fără cale de întors. Dorm sub cerul liber, mă păzesc stelele, mă ascund în scorburile de copaci, fug de ploaie şi frunzele cu care mă acopăr sunt inutile. Ziua simt că mă sufoc de căldură, noaptea îmi îngheaţă venele.

     Din când în când mai zboară cu mine un vultur. Se apropie de mine, eu îl îmbrăţişez, el mă loveşte cu ciocul, eu îl arunc de pământ, el îmi mai ia câte o bucată din inimă. Nu ficat, inimă.

     Câteodată sunt confuză. Ce culoare e asta? Încotro duce? Pe cine o să întâlnesc? Cui o să cer indicaţii?

     Dar culoarea astalaltă unde duce?

Apocalypse now

      10 septembrie 2008..Despre ce am putea vorbi astăzi dacă nu despre apocalipsă, experimentul de la Geneva, găuri negre şi alte chestii de genul ăsta?
      Cum ştim cu toţii, la ora 10, ora României, undeva în Elveţia, la graniţa cu Franţa, lângă Geneva mai precis, la 100 de metri sub pământ, sub munţii Alpi, a început cel mai important experiment de până acum, menit să recreeze condiţiile existente în momentul creării Universului, în urmă cu 13,7 miliarde de ani. Acolo, CERN a construit un tunel - LHC (Large Hadron Collider) în interiorul căruia se va experimenta coliziunea unor pachete de protoni în vederea generării unei serii de particule dintre care unele nu au putut fi observate până în prezent (am dat şi eu un copy-paste, că nu sunt specialist). Oricum, ciocnirea propriu-zisă a particulelor va avea loc abia în octombrie. În filmuleţul ăsta explică pe înţelesul tuturor cam ce anume se întâmplă.

     Eh, asta e treaba pe care o ştim. Acuma unii şi alţii se tem de sfârşitul lumii. Mai precis că în vreo patru ani de la experiment se vor crea găuri negre, care se vor mări, hrănindu-se cu materie, şi ne vor înghiţi Pământul. Ceea ce evident se pupă cu o presupusă previziune a lui Nostradamus, şi anume "Fugiţi, fugiţi din Geneva cu toţii, Saturn din aur în fier se va transforma, Raza contra-pozitivă o să vă extermine pe toţi; Înainte de aceasta vor fi semne pe cer". Ca să nu mai vorbim şi despre data previzionată de mayaşi pentru sfârşitul lumii, adică 21 decembrie 2012 (fix 4 ani). Cam aşa văd unii sfârşitul lumii generat de LHC:

     Acuma, eu nu sunt om de ştiinţă, mă cam chinuiam să trec fizica în timpul liceului, nu că nu m-ar fi interesat, ci pentru nu-mi plăcea profa îndeajuns de mult încât să stau pe la şcoală; informaţiile pe care le primesc sunt aceleaşi pe care le primeşte 95% din populaţie. Sunt convinsă că sunt mult prea multe lucruri care ne sunt ascunse în mod deliberat. Şi că şanse ca o gaură neagră să ne înghită pe toţi or exista. Dar oameni buni, mai bine ne-am face griji că sfârşitul lumii va veni din analfabetismul care ne înconjoară din ce în ce mai mult, din incultura şi ignoranţa tot mai pronunţată, din violenţa şi lipsa omeniei, milei şi înţelegerii.
     Vă recomand un film, aparent o comedie proastă, dar cu ceva substrat: Idiocracy

Zâmbeşte!!

"Un zâmbet nu costă nimic, dar oferă mult". Cică în timpul zâmbetului, organele sunt mai bine irigate, mai bine oxigenate, şi organismul se repară şi se înviorează..şi este chiar medical aprobat (ceva cu glanda hipofiză). Trecând peste asta, chiar am observat cum un simplu zâmbet mă poate trece de la o stare proastă la una ceva mai bună, fie el şi autoindus.

Mă uit prin oraş..sunt atât de puţini oameni care merg singuri şi zâmbesc.. Majoritatea stau îmbufnaţi, atenţi pe unde calcă (Doamne fereşte să se uite în stânga sau în dreapta), stau în metrou adânciţi în ziarele lor sau se uită pierduţi pe fereastra autobuzului. De ce nu zâmbesc? Ce li se poate întampla aşa de rău în timp ce merg pe stradă de nu pot zâmbi? Nu zic că nu are fiecare problemele lui, că nu stai să te frămânţi atâtea ore pe zi pentru mai ştiu eu ce lucru ţi s-a întâmplat azi, ieri sau alaltăieri..Dar de ce să nu poţi zâmbi?? Nu zic să râzi..doar să zâmbeşti.. Şi de ce să nu zâmbeşti, dacă nu ai motiv să fii supărat?

M-am hotărât într-o zi să-mi iau inima în dinţi, să îmi urmez sfatul şi să merg pe stradă şi să le zâmbesc oamenilor. Din fericire se pare că nu toţi sunt total cufundaţi în lumea lor tristă, şi ţi se mai şi zâmbeşte înapoi :D Totuşi, cred că ori România este o ţară foarte tristă, ori oamenii nu ştiu să trăiască.. Dar mai bun decât zâmbetul, e râsul. Cam greu totuşi să râzi aşa..degeaba.. Am realizat că cea mai bună metodă ca să faci asta e să ai prieteni..fie ei mulţi şi trecători..fie puţini dar adevăraţi. Chiar şi aşezările şi combinările merg :)) Numai să nu fii singur. Şi dacă eşti o persoană care ştie să zâmbească..îţi faci repede prieteni..

Concluzia.. zâmbeşte cât de mult poţi! Când îţi vine să arunci cu toate obiectele din jur, când mai ai puţin şi îţi smulgi părul sau pur şi simplu când vrei să te prăbuşeşti şi să plângi până când vine cineva să te ridice de jos, aminteşte-ţi că nimic nu merită nervii şi sănătatea ta.. aşa că..SMILE

Să fii iubit şi fericit! Şi liber.

Toată lumea caută fericirea. E scopul fiecărui om pe pământ. Dar ceea ce nu înţeleg mulţi e că nu există cale spre fericire, fericirea pur şi simplu vine din interior. Este ceva dictat de suflet, diferit de la suflet la suflet. Fiecare îşi poate găsi fericirea lui. Este într-adevăr influenţată de lumea exterioară, dar numai în momentul în care eşti capabil să îţi deschizi inima şi să accepţi fericirea.

Eu personal o contopesc în iubire. Mă simt fericită când iubesc - o rază de soare, o floare parfumată, sunetul unui val spărgându-se de ţărm, o senzaţie de adrenalină, un băiat venit de nicăieri. Şi da, câteodată apare un nor, florile se usucă, auzul piere, sentimentele devin prea obişnuite ca să te mai mişte, oamenii dezamăgesc. Şi ce dacă? Oamenii plictisiţi de viaţă nu au nicio şansă la fericire. Norii vor dispărea, florile vor renaşte, valurile se vor lovi în continuare de ţărm, senzaţii tari găseşti peste tot, şi unii oameni merită iertaţi (iar dacă nu, mai există alte aprox 6 miliarde de oameni). Numai să nu pierzi speranţa, să realizezi că există câte o parte bună în orice lucru şi să îţi deschizi sufletul. Amo, ergo sum.. Are sens să mai spun că sunt fericită când mă simt iubită?

Mă mai face fericită libertatea. Da, libertatea asta a fiecăruia născută împotriva sentimentului de îngrădire, libertate care de cele mai multe ori e doar o minciună spusă bine. Libertatea să mă pot plimba, să îmi pot alege prietenii, să spun ce-mi trece prin cap.. Libertatea ne dă un sentiment de putere, un sentiment de răzvrătire. Nu împotriva lumii, nu printr-o dorinţă de a face ceva interzis, ci împotriva gardului. Sunt conştientă că nu există libertate adevărată şi totală, că o viaţă în care să faci absolut ce vrei tu fără a fi nevoie să suporţi apoi consecinţele este doar o utopie; dar de ce să ne privăm şi de minimul acesta de libertate permis de viaţa reală?

Şi mi se pare trist că majoritatea dintre noi observăm doar nefericirea. Ştim decât să ne plângem, să căutăm nod în papură la tot ce se întâmplă în jurul nostru, să credem că toată lumea noastră se sfârşeşte pentru că X-ulescu sau Z-ulescu nu ne mai iubeşte. De asta mut canalul tv când încep ştirile, care încep invariabil cu câte o sinucidere. Ce e în mintea voastră? Viaţa e scurtă, trebuie trăită la maxim, şi dacă tot vrei să îi micşorezi durata măcar micşoreaz-o cu ceva plăcut (gen câte un BlackStone Cherry pe zi ;)) )

Am dat peste un site al lui Matt Harding, un blogger renumit, care reuşeşte să facă înconjurul lumii. În aproape şase ani el a reuşit să vadă vreo 42 de ţări şi cam tot ce se poate vedea în acestea.Nu ştiu cum a reuşit el asta, dar dacă o să pot şi eu înainte să mor o să mă declar cu adevărat fericită. Let's do the dance of happiness!

Să fiţi fericiţi!

roadtrip3

     A mai trecut un weekend. Tot plin de peripeţii :D

     Vama Veche - dormit în cort - trezit cu sunetul valurilor, razele calde ale soarelui şi briza rece de sfârşit de august - beţie de Vamă - totul vechi, şi de fapt totul nou. Nicio beţie nu e la fel în Vamă, niciun val nu se sparge la fel, niciun răsărit, nicio shaorma, nicio baie în Marea noastră, niciun gând nu e la fel în Vama Veche. 

    Oricum ar fi, de data asta adrenalina a fost la ea acasă în timp ce în mijlocul unei furtuni noi ne chinuiam să ajungem la mal cu două kayak-uri duble.. Foarte tare senzaţia să te afli în mijlocul mării, să te rogi (chiar dacă nu prea eşti convins că există cineva acolo sus care să te audă) să te ţină puterile măcar până ajungi la mal, rugăminţi fierbinţi care se termină în situaţii d-astea întotdeauna cu: "De acum înainte o să fiu cuminte, Doamne! Promit că nu mai fac!" (până data viitoare :P )

     Trecând cu bine peste această aventură, după chinuri de pus cortul pe plajă cu un vânt de 30 km/h, o noapte zbuciumată de o sticlă de vodkă, o dimineaţă cu valuri în urechi şi raze de soare în ochi, plecăm fericiţi la bulgari. The grass is always greener on the other side, aşa că marea lor (de parcă nu ar fi şi a noastră) e mai curată, mai limpede, mai caldă, nisipul e mai fin, scoicile sunt mai frumoase, ei au şi stânci, nu doar plajă, ei au grote, au delfini, au păsări mai şmechere ca ale noastre. Ce mai..ei sunt mai şi..decât noi. Şi adevărul e că e într-adevăr fain la ei. 

     Aşteptăm cu nerăbdare şi alte weekend-uri d-astea. Păcat că vine toamna.. 

Gânduri

Mă simt sufocată. Iar am început să gândesc. Am avut vacanţă de la gânduri, m-am plimbat, m-am simţit liberă. Dar nu sunt nicidecum liberă. Sunt sclava trecutului şi viitorului - nu mă pot desprinde de trecut, îmi fac griji pentru viitor.

E mai bine când gândurile pur şi simplu dispar. Şi totuşi, cum să devin liberă dacă nu gândesc? Dacă nu găsesc soluţii? Dacă nu îmi îndrept greşelile?

Urăsc orele astea din noapte când sunt singură. Numai gânduri sufocante..

RomaniaTrip

    Am decis să trăiesc bine, să mă distrez, să văd ce se poate vedea în condiţiile date (adică momentan low cost), să nu mă mai stresez din orice lucru pentru că sănătatea (mentală) e mai importantă şi la un moment dat se vor rezolva toate. Şi dacă nu se rezolvă, oricum murim şi nu mai contează.. Să nu deviem de la subiect, ultimele zile au fost extraordinare. Avem o ţară foarte frumoasă, cu oameni care au auzit de civilizaţie.
    Am început sâmbătă dimineaţă cu o plimbare pe străduţele aglomerate ale Sighişoarei (se pregătea un festival, că altfel era pustiu). M-au năpădit amintirile - toate plăcute - de la festivalurile din anii trecuţi.



    Am luat-o din loc spre Tg. Mureş, un orăşel foarte curat şi plin de verdeaţă, cu puţină lume pe străzi (poate de aici şi curăţenia), de unde nu puteam pleca fără să mâncăm un gulyas tradiţional - fierbinte şi picant.

    Spre seară am ajuns în Cluj. Un oraş foarte frumos şi curat. Nimic nou, pentru că îl mai vizitasem. M-au uimit în schimb oamenii de acolo. În primul rând, am fost lăsaţi să trecem strada, deşi eram departe de trecerea de pietoni şi încă nu ajunsesem bine pe stradă. Ah şi încă ceva - ţineţi-vă bine - de un taximetrist! Dacă eram în Bucureşti, nu numai că dădea peste noi, dar se şi întorcea şi mai trecea o dată că am avut tupeul să trecem prin faţa lui.. Apoi, în căutarea drumului spre Belvedere, hotelul de unde se vede cel mai frumos Clujul, după ce o tanti binevoitoare încearcă vreo 15 minute să ne indice drumul, evident fără niciun rezultat(GPS-ul ne trădase), întrebăm un tânăr la un semafor. Aşa că băiatul face un ocol de cel puţin 10 kilometri ca să ne ducă pe noi acolo. Pe străduţe întunecate, departe de centru, noi deja ne încuiaserăm uşile şi ne făceam planuri pentru eventualitatea în care ne-ar sparge cineva un geam. Ajungând la hotel întregi, ne căutam prin buzunare în caz că băiatul vrea ceva bani. Dar el trebuia să plece, că îl aşteptau prietenii la nişte liniuţe..Logic, doar părăsisem Capitala..

     Şi plecând de la hotelul acela minunat de 5 stele, cu o privelişte extraordinară asupra Clujului, ne îndreptăm spre locul de campare, în afara oraşului, o grădină închisă deja de vreo 2 ore. Beznă, frig, ceaţă..ce ne rămâne de făcut? Merge şi somnul în maşină.. Aşa că ne aşezăm care cum poate - în portbagaj, pe bancheta din spate, pe cele din faţă, şi după câteva ropote de râs tipic româneşti (haz de necaz), adormim. Ceea ce nu ne-a împiedicat să ne trezim din jumătate în jumătate de oră din cauza fulgerelor, tunetelor, TIR-urilor care parcau lângă noi (am uitat să menţionez că stăteam într-o parcare de TIR-uri) sau frigului. Ne-am trezit odihniţi.. =)) O poză cu o parte dintr-un băiat, o parte din portbagaj, o parte din bagaje si o parte din mâncarea de dimineaţă..

    A urmat Alba Iulia. Am vizitat-o în grabă, dar am avut timp să urcăm prin turnul catedralei catolice (unde nu aveam voie că se lucra) ca să vedem oraşul de la înălţime.


     În Sibiu ne-a prins o ploaie torenţială, a intrat unul cu maşina în fundul nostru, dar am prins un Sibiu pietonal fără aglomeraţie, noi fiind singurii care mergeam prin ploaie, şi am văzut oraşul de la cel mai înalt punct al lui.

 
   Şi încă nişte poze, de pe valea Oltului..

Made in China

    Ceremonia de deschidere a olimpiadei din Beijing: 100% MADE IN CHINA. Trebuie să recunosc că ochiul meu artistic a fost puternic gâdilat de artificiile, jocurile de lumini, decorul fantezist, coreografia impecabilă şi costumele frumoase, toate în valoare de vreo 40 de miliarde de dolari.

     Bani investiţi bine, zic eu, având în vedere că nimănui nu i-a mai păsat că de fapt asistam la un spectacol comunist, de genul celor atât de criticate pe vremea lui Ceaşcă (zic şi eu din povestiri, că eram prea mică să îmi amintesc), de o demonstraţie a puterii politice asupra maselor de oameni de rând şi de o confirmare a complexului de inferioritate care a dus la o dorinţă exagerată pentru perfecţiune. 40 de miliarde de dolari cheltuiţi pentru a transmite mesaje pro-Beijing în lumea occidentală, pentru a slăvi imaginea Chinei, totul cu costuri mai mici decât desfiinţarea cenzurii (vezi raportul Amnesty International care nu poate fi accesat de nicăieri în China), alegeri libere şi alte drepturi democratice.

    Ahh şi să mai precizăm că pe 18 august, în timp ce lumea se uita liniştită la televizor şi proslăvea Jocurile Olimpice de la Beijing, China Populară îşi continua activitatea de distrugere a culturii tibetane în zona Kham din estul Tibetului, unde armata a tras în mulţime, cifra neoficială fiind de 140 de morţi, neconfirmat încă de Dalai Lama. De la începutul protestelor anul acesta s-au înregistrat în jur de 400 de morţi.

  Enjoy..

Pentru adultii contemporani, pseudo-intelecto-neuro-ipohondri.... adica noi...

    Tocmai am primit un mail, apropo de celelalte mailuri pe care le primesc zilnic. Trebuie să îl împărtăşesc :))
    "Se spune că toate zilele trebuie să mâncăm un măr pentru fier şi o banană pentru potasiu. De asemenea o portocală pentru vitamina C, o jumătate de pepene galben pentru a îmbunătăţi digestia şi o cană de ceai verde, fără zahăr, pentru a preveni diabetul! Toate zilele trebuie sa bei doi litri de apă (şi apoi să aştepţi timp  dublu decât timpul pe care ţi l-a luat ca să le bei ). Toate zilele trebuie să mănânci Activia sau iaurt, pentru a avea "L.Cassei Defensis", care nu ştie nimeni ce este, dar se pare că, dacă nu bei un iaurt şi jumătate în fiecare zi, începi să vezi lumea cam tulbure. În fiecare zi o aspirină, pentru a preveni infarctul, şi un pahar de vin negru, pentru acelaşi lucru. Şi altul de vin alb, pentru sistemul nervos. Şi unul de bere, pe care deja nu-mi mai amintesc pentru ce era. Dacă le bei pe toate împreună, chiar şi dacă faci o congestie, nu te mai preocupă şi probabil nici nu te mai interesează. Toate zilele trebuie să mănânci fibre. Multe, foarte multe fibre. Trebuie să faci între 4-6 feluri zilnic, uşoare, fără să uiţi să mesteci de 100 de ori fiecare înghiţitură. Făcând un mic calcul, doar pentru a mânca, iţi ia cam 5 ore.

    Ah, după fiecare mâncare trebuie să te speli pe dinţi, adică: după Activia şi fibre, dinţii, după banană, dinţii, după măr, dinţii...şi aşa, dacă ai dinţi, fără să uiţi să foloseşti firul dentar, masajul gingiilor, o sorbitură de Plax.... (Mai bine umple cada şi pune muzică, pentru că între apă, fibră şi dinţi, iţi vei petrece câteva ore aici, înăuntru). Dacă dormi 8 ore şi lucrezi alte 8, plus cele 5 pe care le folosim pentru mâncare, fac 21. Îţi rămân 3, în care întotdeauna se poate întâmpla ceva imprevizibil. După statistici, vedem 3 ore zilnic televizor. Ei bine, deja nu se poate, pentru că în fiecare zi trebuie să mergi cel puţin o jumătate de oră (adică să te întorci după 15 minute, că altfel după o jumătate de oră se face o oră de mers). Şi trebuie să-ţi păstrezi prieteniile, pentru că sunt ca plantele: trebuie udate zilnic. Şi când pleci în vacanţă de asemenea. Pe lângă asta trebuie să fii bine informat, aşa că trebuie să citeşti cel  puţin două ziare şi anumite articole de revistă, pentru a compara informaţia. Ah ! trebuie să faci sex zilnic, dar fără să ajungi să fie ca o rutină: trebuie să fii inventator, creator, să renovezi seducţia. Asta ia timp; şi nici nu mai vorbim dacă este sex tantric !!! (cu respect iţi amintesc: după fiecare mâncare, trebuie să-ţi perii dinţii!). De asemenea trebuie să-ţi faci timp pentru curăţenie, pentru spălat rufe, vase, şi nu mai zic dacă ai câine, sau alt animal...   
     Copiii??? În fine, după socoteala mea, imi ies cam 29 de ore zilnic. Singura posibilitate care-mi trece prin minte este să faci mai multe lucruri deodată, de exemplu: iţi faci duş cu apă rece şi cu gura deschisă, aşa bei cei 2 litri de apă. În timp ce ieşi din baie cu periuţa de dinţi în gură, te duci să faci amor  (tantric) în picioare, cu perechea ta, care în treacăt se uită la TV şi comentează, în timp ce tu mături. Ţi-a rămas o mână liberă? Bea vinul. Iaurtul cu măr ţi-l poate da perechea ta, în timp ce işi mănâncă banana cu Activia şi mâine schimbaţi. Cel puţin că deja am crescut, nu mai trebuie să luăm obligatoriul Danonino Extra Calcio în fiecare zi. Uuuf!!!
     Şi acuma te las pentru că între iaurt, jumătatea de pepene, berea, primul litru de apă şi a treia mâncare de fibră din zi, deja nu stiu ce să mai fac, dar am nevoie la closet urgent. Ah, o să profit şi imi voi lua periuţa de dinţi..."

Ca să treacă timpul

    Ca să intru şi eu în rândul lumii..după ce mi-am închis umbrela de salvare (sper că de tot), fac şi eu un blog să-l citească lumea. Mie îmi face bine să scriu, chiar dacă nu am pic de talent sau câteodată chiar nu am nimic inteligent de spus. Aşa că, în ton cu un principiu pe care îl aplic des, şi anume "cui nu îi place să nu se uite", îl deschid şi p-ăsta