M-am mutat şi eu, într-un final neaşteptat. Acum stăm la apartament..ne respectăm. Nu mai sunt nici homeless, nici navetist, nici nu mai stau pe capul altora. Am locşorul meu, intimitatea mea, şi ai putea crede că mă face mai fericită. Dar nu, pentru că acum mă simt prea singură.
Da, ştiu, femeia asta..veşnic nemulţumită.. Dar aveam o altă idee pentru când m-aş fi mutat la apartament. Cum ziceam în postul anterior, Bucureştiul ăsta ştie cum să ne distrugă visele. Şi cum a fi om este egal cu a dori mai bun şi mai mult, eu nu fac nicio excepţie. Am job, dar vreau unul mai bun. Mă distrez, dar vreau mai des. Cunosc oameni, dar sunt atâţia alţii care merită. Învăţ, dar am lucruri mai interesante şi mai folositoare pe care le pot învăţa. Mă rog, cu banii şi dragostea nu mai zic..că nici eu nu prea îmi dau bine seama în ce stadiu mă aflu cu astea două..
Acum ce pot face este decât să aştept să trec şi peste momentul ăsta, să mă acomodez cu situaţia şi să fiu optimistă (că oricum în momentele astea de singurătate probabil doar exagerez aiurea), că doar după fiecare recesiune vine şi o expansiune. Şi deja încep să se întrezărească vremuri mai bune. Aproape pe toate planurile..
URĂSC Bucureştiul! Este oraşul în care toate visele se năruie, în care toate prieteniile se strică, în care toţi banii ţi se cheltuiesc inutil, în care eşti călcat prea mult pe (se poate citi şi în) picioare şi înghesuit prea nesimţit în autobuz (sau la colţul metaforic). Ca să citez un prieten.."urăsc oraşul ăsta şi oraşul ăsta mă urăşte pe mine".
Deci să recapitulăm ultimele două săptămâni.
M-am angajat. Toate bune şi frumoase, numai că mă cheamă sâmbăta la muncă (deci s-au dus beţiile de vinerea) , nu mă plătesc extraordinar şi momentan nu fac nimic interesant (dar am promisiuni). Deja am ajuns să cunosc oamenii din autobuz în drum spre metrou. E băiatul cu cioc, drăguţ, care ascultă ceva frumos la iPod si care ţine cu Arsenal - mergem împreună şi cu metroul. E copiliţa emo care probabil a început şcoala şi le dă părinţilor bătăi de cap. Mai e o tanti la vreo 50 de ani, aşa de tristă că mi-e milă şi să mă uit la ea. Nici nu vreau să îmi imaginez ce probleme are ea acasă. Şi la întoarcere, aştept la aceleaşi două autobuze care vin din 20 în 30 de minute, exact în ora de vârf, ca să trebuiască să mă înghesui eu ca ţăranu', să aştept în faţa tuturor, evident undeva pe la mijlocul benzii şi să încap în autobuzul în care e normal să nu fie nici aer respirabil.
Eh..asta nu e nimic. Problema e că momentan sunt homeless. Îmi lipseşte punga de prenadez, e adevărat. Şi statul în tufiş, pentru că datorită unui prieten bun, căruia îi mulţumesc şi aşa, am şi casă, şi masă, şi duş (atâta cât m-o mai suporta). Deci maxim o săptămână :)) De trei săptămâni ne chinuim să găsim un apartament. Eram patru, aveam vise, speranţe, ne făcusem planuri. Am rămas trei. Azi au rămas două. Am cedat şi eu. Şi evident s-au supărat pe mine. Şi înţeleg, şi îmi cer iertare, dar sunt atâtea lucruri pe care nu mi le permit. E o junglă piaţa imobiliară din Bucureşti, mai ales toamna. Nişte maimuţe care sar din bloc în bloc şi ne arată fundul ostentativ. Cărora nu le pasă de noi, oamenii care avem nevoie de un loc să stăm şi suntem dipuşi să plătim aproape o avere în fiecare lună, pentru că cererea şi aşa e prea mare.
Ce mai, urăsc oraşul ăsta, cu aproape tot ce e în el. Mi-ar trebui o minune ca să mă facă să mă răzgândesc. Şi minunile nu au timp să treacă şi pe la mine..
Mi-am luat un bilet până la capătul curcubeului. Am pornit pe culorile lui în speranţa de a găsi oala cu aur. Sau cu ce o fi ea. Din când în când am impresia că sunt pe drumul cel bun, alteori mă rătăcesc parcă fără cale de întors. Dorm sub cerul liber, mă păzesc stelele, mă ascund în scorburile de copaci, fug de ploaie şi frunzele cu care mă acopăr sunt inutile. Ziua simt că mă sufoc de căldură, noaptea îmi îngheaţă venele.
Din când în când mai zboară cu mine un vultur. Se apropie de mine, eu îl îmbrăţişez, el mă loveşte cu ciocul, eu îl arunc de pământ, el îmi mai ia câte o bucată din inimă. Nu ficat, inimă.
Câteodată sunt confuză. Ce culoare e asta? Încotro duce? Pe cine o să întâlnesc? Cui o să cer indicaţii?
10 septembrie 2008..Despre ce am putea vorbi astăzi dacă nu despre apocalipsă, experimentul de la Geneva, găuri negre şi alte chestii de genul ăsta? Cum ştim cu toţii, la ora 10, ora României, undeva în Elveţia, la graniţa cu Franţa, lângă Geneva mai precis, la 100 de metri sub pământ, sub munţii Alpi, a început cel mai important experiment de până acum, menit să recreeze condiţiile existente în momentul creării Universului, în urmă cu 13,7 miliarde de ani. Acolo, CERN a construit un tunel - LHC (Large Hadron Collider) în interiorul căruia se va experimenta coliziunea unor pachete de protoni în vederea generării unei serii de particule dintre care unele nu au putut fi observate până în prezent (am dat şi eu un copy-paste, că nu sunt specialist). Oricum, ciocnirea propriu-zisă a particulelor va avea loc abia în octombrie. În filmuleţul ăsta explică pe înţelesul tuturor cam ce anume se întâmplă.
Eh, asta e treaba pe care o ştim. Acuma unii şi alţii se tem de sfârşitul lumii. Mai precis că în vreo patru ani de la experiment se vor crea găuri negre, care se vor mări, hrănindu-se cu materie, şi ne vor înghiţi Pământul. Ceea ce evident se pupă cu o presupusă previziune a lui Nostradamus, şi anume "Fugiţi, fugiţi din Geneva cu toţii, Saturn din aur în fier se va transforma, Raza contra-pozitivă o să vă extermine pe toţi; Înainte de aceasta vor fi semne pe cer". Ca să nu mai vorbim şi despre data previzionată de mayaşi pentru sfârşitul lumii, adică 21 decembrie 2012 (fix 4 ani). Cam aşa văd unii sfârşitul lumii generat de LHC:
Acuma, eu nu sunt om de ştiinţă, mă cam chinuiam să trec fizica în timpul liceului, nu că nu m-ar fi interesat, ci pentru nu-mi plăcea profa îndeajuns de mult încât să stau pe la şcoală; informaţiile pe care le primesc sunt aceleaşi pe care le primeşte 95% din populaţie. Sunt convinsă că sunt mult prea multe lucruri care ne sunt ascunse în mod deliberat. Şi că şanse ca o gaură neagră să ne înghită pe toţi or exista. Dar oameni buni, mai bine ne-am face griji că sfârşitul lumii va veni din analfabetismul care ne înconjoară din ce în ce mai mult, din incultura şi ignoranţa tot mai pronunţată, din violenţa şi lipsa omeniei, milei şi înţelegerii. Vă recomand un film, aparent o comedie proastă, dar cu ceva substrat: Idiocracy
"Un zâmbet nu costă nimic, dar oferă mult". Cică în timpul zâmbetului, organele sunt mai bine irigate, mai bine oxigenate, şi organismul se repară şi se înviorează..şi este chiar medical aprobat (ceva cu glanda hipofiză). Trecând peste asta, chiar am observat cum un simplu zâmbet mă poate trece de la o stare proastă la una ceva mai bună, fie el şi autoindus.
Mă uit prin oraş..sunt atât de puţini oameni care merg singuri şi zâmbesc.. Majoritatea stau îmbufnaţi, atenţi pe unde calcă (Doamne fereşte să se uite în stânga sau în dreapta), stau în metrou adânciţi în ziarele lor sau se uită pierduţi pe fereastra autobuzului. De ce nu zâmbesc? Ce li se poate întampla aşa de rău în timp ce merg pe stradă de nu pot zâmbi? Nu zic că nu are fiecare problemele lui, că nu stai să te frămânţi atâtea ore pe zi pentru mai ştiu eu ce lucru ţi s-a întâmplat azi, ieri sau alaltăieri..Dar de ce să nu poţi zâmbi?? Nu zic să râzi..doar să zâmbeşti.. Şi de ce să nu zâmbeşti, dacă nu ai motiv să fii supărat?
M-am hotărât într-o zi să-mi iau inima în dinţi, să îmi urmez sfatul şi să merg pe stradă şi să le zâmbesc oamenilor. Din fericire se pare că nu toţi sunt total cufundaţi în lumea lor tristă, şi ţi se mai şi zâmbeşte înapoi :D Totuşi, cred că ori România este o ţară foarte tristă, ori oamenii nu ştiu să trăiască.. Dar mai bun decât zâmbetul, e râsul. Cam greu totuşi să râzi aşa..degeaba.. Am realizat că cea mai bună metodă ca să faci asta e să ai prieteni..fie ei mulţi şi trecători..fie puţini dar adevăraţi. Chiar şi aşezările şi combinările merg :)) Numai să nu fii singur. Şi dacă eşti o persoană care ştie să zâmbească..îţi faci repede prieteni..
Concluzia.. zâmbeşte cât de mult poţi! Când îţi vine să arunci cu toate obiectele din jur, când mai ai puţin şi îţi smulgi părul sau pur şi simplu când vrei să te prăbuşeşti şi să plângi până când vine cineva să te ridice de jos, aminteşte-ţi că nimic nu merită nervii şi sănătatea ta.. aşa că..SMILE
Toată lumea caută fericirea. E scopul fiecărui om pe pământ. Dar ceea ce nu înţeleg mulţi e că nu există cale spre fericire, fericirea pur şi simplu vine din interior. Este ceva dictat de suflet, diferit de la suflet la suflet. Fiecare îşi poate găsi fericirea lui. Este într-adevăr influenţată de lumea exterioară, dar numai în momentul în care eşti capabil să îţi deschizi inima şi să accepţi fericirea.
Eu personal o contopesc în iubire. Mă simt fericită când iubesc - o rază de soare, o floare parfumată, sunetul unui val spărgându-se de ţărm, o senzaţie de adrenalină, un băiat venit de nicăieri. Şi da, câteodată apare un nor, florile se usucă, auzul piere, sentimentele devin prea obişnuite ca să te mai mişte, oamenii dezamăgesc. Şi ce dacă? Oamenii plictisiţi de viaţă nu au nicio şansă la fericire. Norii vor dispărea, florile vor renaşte, valurile se vor lovi în continuare de ţărm, senzaţii tari găseşti peste tot, şi unii oameni merită iertaţi (iar dacă nu, mai există alte aprox 6 miliarde de oameni). Numai să nu pierzi speranţa, să realizezi că există câte o parte bună în orice lucru şi să îţi deschizi sufletul. Amo, ergo sum.. Are sens să mai spun că sunt fericită când mă simt iubită?
Mă mai face fericită libertatea. Da, libertatea asta a fiecăruia născută împotriva sentimentului de îngrădire, libertate care de cele mai multe ori e doar o minciună spusă bine. Libertatea să mă pot plimba, să îmi pot alege prietenii, să spun ce-mi trece prin cap.. Libertatea ne dă un sentiment de putere, un sentiment de răzvrătire. Nu împotriva lumii, nu printr-o dorinţă de a face ceva interzis, ci împotriva gardului. Sunt conştientă că nu există libertate adevărată şi totală, că o viaţă în care să faci absolut ce vrei tu fără a fi nevoie să suporţi apoi consecinţele este doar o utopie; dar de ce să ne privăm şi de minimul acesta de libertate permis de viaţa reală?
Şi mi se pare trist că majoritatea dintre noi observăm doar nefericirea. Ştim decât să ne plângem, să căutăm nod în papură la tot ce se întâmplă în jurul nostru, să credem că toată lumea noastră se sfârşeşte pentru că X-ulescu sau Z-ulescu nu ne mai iubeşte. De asta mut canalul tv când încep ştirile, care încep invariabil cu câte o sinucidere. Ce e în mintea voastră? Viaţa e scurtă, trebuie trăită la maxim, şi dacă tot vrei să îi micşorezi durata măcar micşoreaz-o cu ceva plăcut (gen câte un BlackStone Cherry pe zi ;)) )
Am dat peste un site al lui Matt Harding, un blogger renumit, care reuşeşte să facă înconjurul lumii. În aproape şase ani el a reuşit să vadă vreo 42 de ţări şi cam tot ce se poate vedea în acestea.Nu ştiu cum a reuşit el asta, dar dacă o să pot şi eu înainte să mor o să mă declar cu adevărat fericită. Let's do the dance of happiness!
Vama Veche - dormit în cort - trezit cu sunetul valurilor, razele calde ale soarelui şi briza rece de sfârşit de august - beţie de Vamă - totul vechi, şi de fapt totul nou. Nicio beţie nu e la fel în Vamă, niciun val nu se sparge la fel, niciun răsărit, nicio shaorma, nicio baie în Marea noastră, niciun gând nu e la fel în Vama Veche.
Oricum ar fi, de data asta adrenalina a fost la ea acasă în timp ce în mijlocul unei furtuni noi ne chinuiam să ajungem la mal cu două kayak-uri duble.. Foarte tare senzaţia să te afli în mijlocul mării, să te rogi (chiar dacă nu prea eşti convins că există cineva acolo sus care să te audă) să te ţină puterile măcar până ajungi la mal, rugăminţi fierbinţi care se termină în situaţii d-astea întotdeauna cu: "De acum înainte o să fiu cuminte, Doamne! Promit că nu mai fac!" (până data viitoare :P )
Trecând cu bine peste această aventură, după chinuri de pus cortul pe plajă cu un vânt de 30 km/h, o noapte zbuciumată de o sticlă de vodkă, o dimineaţă cu valuri în urechi şi raze de soare în ochi, plecăm fericiţi la bulgari. The grass is always greener on the other side, aşa că marea lor (de parcă nu ar fi şi a noastră) e mai curată, mai limpede, mai caldă, nisipul e mai fin, scoicile sunt mai frumoase, ei au şi stânci, nu doar plajă, ei au grote, au delfini, au păsări mai şmechere ca ale noastre. Ce mai..ei sunt mai şi..decât noi. Şi adevărul e că e într-adevăr fain la ei.
Aşteptăm cu nerăbdare şi alte weekend-uri d-astea. Păcat că vine toamna..
