Metrou 1996, '97, '98, '99 şi aşa mai departe...
Atenţie se-nchid uşile
Urmează staţia Eroii Revoluţiei
Cu peronul pe partea dreaptă.
Aiurea, la Eroii Revolutiei peronul e pe partea stângă. Şi nici măcar nu rimează.. Ştiu, că doar în fiecare zi acolo cobor, să mă duc la muncă, în general la 9 dimineaţa. Şi plec, evident, la 8 dimineaţa pe uşă, că doar aşa e in Bucureştiul nostru minunat - faci o oră cam oriunde te-ai duce.
Te scoli dimineaţa, plin de speranţe pentru noua zi. Intri la metrou (dacă ai noroc, nu trebuie să iei niciun alt mijloc de transport până la cea mai apropiată gură de metrou), şi te plesneşte un curent direct în faţă. Atunci este momentul în care îţi închizi geaca până în gât şi eşti fericit că ai mai pus nişte kilograme pe tine în ultimul timp, că altfel zburai una-două. Ajungi zgribulit la maşinăriile concepute parcă special pentru mintea hoaţă a românului, bagi cartela, îţi loveşti genunchii de minunatele bare de metal, şi ajungi pe peron.
Şi aici, în mijlocul unei mulţimi nervoase şi neliniştite, de parcă eşti în pragul unei revoluţii nu alta, aştepţi.. şi aştepţi.. şi aştepţi... Şi pentru că avem destul timp la dispoziţie, s-au gândit băieţii de la Metrorex să ne pună o mulţime de tembelizoare, marca Realitatea, să aibă şi ochii noştri la ce beli privirea. Chestiuni plictisitoare şi total inutile.. Nu puteau să pună un sistem de monitorizare (ca în Berlin, de exemplu, unde ştii cât mai e până vine trenul dinainte să ajungi pe peron), sau să refacă pereţii încât să nu ne plouă prin staţii şi să nu pice pe noi? Nu, că altfel nu mai lua bani cine trebuia. Mă rog, dacă nu vă place ce e la televizor, puteţi veni cu telecomanda voastră de acasă să le stingeţi - am auzit că merge >:)
La un moment dat te mângâie gentil pe obraz o mică briză, vezi o luminiţă la capătul tunelului. Din nefericire şi ceilalţi îşi îndreaptă privirile spre lumina salvatoare, şi picioarele se duc teleghidate către marginea peronului. Nu contează ca e o tanti care ţipă undeva într-un microfon să nu depăşeşti linia desenată la marginea peronului.
Se opreşte metroul în staţie. Te înghesui, dai din coate, împingi, tragi de păr, orice numai să prinzi un loc sigur în picioare.. Eu personal prefer locul imediat de lângă uşă, chiar dacă risc să mă pierd undeva într-o staţie intermediară. Măcar acolo nu îmi invadează spaţiul personal decât maxim 5 persoane (jumătate din numărul obişnuit). Cum astăzi am prins de 4 ori acest loc minunat, nu am putut să nu mă întreb ce s-ar întâmpla dacă în viteza ameţitoare a metroului, între staţii, s-ar deschide uşile? Aş avea timp să mă apuc de ceva să nu pic? Poate timp aş avea, suport nu aş găsi. Deci mi-ar rămâne să mă agăţ de prima persoană de lângă mine..care să se agaţe de prima persoană de lângă ea..care să se agaţe de prima persoană de lângă ea.. Dar mai bine m-aş apuca de prima geantă de lângă mine..nimeni în România nu dă drumul la geantă, orice s-ar întâmpla. Şi am găsit pe youtube că treaba asta chiar s-a întâmplat..din fericire nu la o oră din asta de vârf.
Într-un final, dacă ai noroc, reuşeşti să cobori la staţia dorită, chiar dacă te mai înjură unul sau altul că l-ai împins, l-ai călcat sau i-ai dat un cot în gură. Asta-i viaţa.. Urmează chinul de a urca scările, fie ele cele obişnuite sau cele rulante. Înaintezi cu viteza melcului turbat, îl descalţi pe cel din faţă, te loveşte cineva din spate cu o sacoşă. Şi când vezi lumina zilei eşti mai fericit decât dacă abia ai fi scăpat din închisoare.
Trebuia să mă plâng undeva de treaba asta..
And I say Romania is my country..
