Te plimbi prin ploaie: tu, picăturile mari de apă care ţi se preling pe frunte, pe ochi, pe buze; luna amară care îţi călăuzează paşii pe poteca îngustă. Nu ştii unde va ajunge. Ai renunţat la curiozitate pentru moment, a dispărut şi teama de necunoscut. Eşti ca un zombie, ca o păpuşică mânuită de altcineva. Picioarele merg fără tine, fac parte din alt corp. Nu mai eşti tu. Dar nu îţi dai seama.
Mergi pe spirală.
Îţi aminteşti. Oare de ce avem amintiri? Ah da, ca să nu faci în prezent greşelile din trecut. Te-ai hrănit cu trecut, te hrăneşti cu prezent, te vei hrăni cu viitor. Mâncarea în sensul pe care îl ştim nu înseamnă nimic. Oricum vom ajunge să mâncăm pastiluţe sau paste la tuburi în câţiva ani. Adevărata hrană constă în ceva mai mult. Pentru care nu omori fiinţe nevinovate şi rupi plante binefăcătoare. Ci ceva care te poate distruge pe tine, se hrăneşte din tine. Şi te va devora dacă o laşi!
Şi mergi în continuare pe spirală.
Începi să îţi simţi genunchii. Şi degetele de la picioare. Ai recăpătat controlul. Crezi? Hahahaha. Nu ai niciodată controlul. E doar o iluzie. Dar una cu care te hrăneşti, şi nu se hrăneşte şi ea cu tine. Tot e ceva, îţi zici. Şi ploaia se opreşte. Şi poate se face dimineaţă.
Dar luna stă după colţ.
Şi mergi în continuare pe spirală..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu