Vreau!

Am chef
...să fac dragoste pe plajă
...să citesc întinsă în iarbă
...să privesc animăluţele din apă (nu neapărat din Marea Neagră)
...să simt adrenalina unei sărituri de la înălţime
...să descopăr un loc pierdut de restul lumii
...să mă plimb prin ploaie caldă de vară
...să mă joc, la fel ca în copilărie
...să zbor...

" - Eşti supărată?

- Sunt gânditoare, sunt visătoare, îmi fac planuri de viitor şi mă văd în atâtea ipostaze. Îmi fac griji că nu sunt bani, îmi fac griji că nu vreau să îi câştig ca 90% din populaţie. Mă frământ să îmi imaginez şi să găsesc soluţia pentru viaţa perfectă, dar imediat mă întreb: oare chiar există şi oare chiar o doresc? Şi apoi mă găsesc între trecut şi viitor. Deci poate doar prezentul contează? Să trăieşti ca şi cum nu există viitor? Sau să trăieşti în aşa fel încât viitorul să fie mai bun decât prezentul? Sau poate se implică una pe alta..Şi închid ochii - mă văd ascunsă în iarbă, mă uit la stele, încerc să aud natura, dar mă trezeşte un claxon şi devin tristă. Sunt frustrată în cutiuţa asta de chibrituri pe care o numim apartament. Aştept cu nerăbdare weekend-ul să evadez. Şi aştept cu o nerăbdare mai potolită aparent, dar care arde mai tare de a scăpa definitiv de cătuşele astea, nu să mă rog pentru 2 zile de permisie. Sunt supărată? Nu, sunt gânditoare. "

Natură..vie

Un weekend. O maşină, prieteni cât să o umple. Bani puţini - de motorină şi ceva de-ale gurii. O pereche de ochelari şi un tub - ambele de snorkeling. Un buletin să-l arăţi la vamă. Tyulenovo, Bulgaria.

Am văzut aşa:

- peştişori de la 2 la 20 de cm (printre care am înotat foarte aproape)

- peşti care se tăvăleau în nisip

- ceva care semăna a peşte cu picioare

- crabi albi şi negri, de diferite dimensiuni

- crab care mânca

- crab cât piciorul meu (aproape l-am atins) - nu pot explica cum m-am speriat când mi s-a părut puţin mai târziu că mă apucă ceva de picior

Am sărit de pe o stâncă de la mai mult de 2 metri de data asta. Şi am făcut o vânătaie de toată frumuseţea alunecând pe pietre. Dar este extraordinar să vezi atâta viaţă sub picioarele tale, de care habar nu aveai altfel. Să te simţi cu adevărat în natură, să asculţi lumea din jurul tău, fără să fii bruiat de claxoane şi motoare, să dormi sub miliarde de stele - pe care să le şi vezi.

Este minunat!

When life hands you lemons, don't be bitter. Make lemonade!

De-a lungul vastei mele experienţe ca angajat (aproape 11 luni), am realizat că acest lucru mirific - şi anume muncitul pe o leafă care nu compensează efortul depus, la un şef care te foloseşte pe post de păpuşă de mânuit, care îţi înfrânează absolut orice soluţie creativă, pentru care drepturile salariatului la concediu, zile libere legale, odihnă, recreere în timpul orelor de muncă nu există - nu este pentru mine.

Că nu or fi toţi aşa, cred. Dar în linii mari, judecând după nemulţumirile tuturor cunoştinţelor mele în acest domeniu, e clar că nu se merită nici un moment să munceşti ca un sclav. Pentru că da, asta suntem toţi în această situaţie - SCLAVI.

Mă rog, ca să nu o lungim, dau şi eu un anunţ:

"Sclav (se poate citi şi lefegiu), caut stăpân, cer salariu direct proporţional cu efortul depus, bonuri de masă, telefon, maşină dacă se poate, respectarea zilelor de concediu. Oi cere mult? Ah şi nu, nu va fi definitiv sau pe termen lung, nu voi îmbătrâni acolo. Doar cât să mă pun pe picioare :D"

Fuck everybody! Just hoping not EVERYbody..

Am realizat că nu mă pricep deloc la oameni. Ori sunt eu prea naivă (a se citi proastă), ori oamenii se schimbă prea repede.

Adică nu trebuie să mă uit decât la numărul mare de oameni pe care iniţial i-am plăcut, dar mi-au făcut mai mult rău. Sau şi mai bine, să ne uităm decât la băieţii de care tind să mă îndrăgostesc. Poate e doar masochismul pe care încă nu reuşesc să îl percep ca ceva real.

În ultimul timp am încercat să iau mai în serios toată treaba cu limbajul trupului. wow! Ce răsturnări de situaţie..

De ce toată lumea care pare drăguţă vrea doar să obţină ceva de la tine? A obţinut, s-a dus şi partea drăguţă din el. Nu s-a obţinut, ţi l-ai făcut duşman.

Odată demult credeam că toţi oamenii sunt buni. Le dădeam "the benefit of doubt" de fiecare dată. Ce dacă toată lumea mă prevenea? Eu ştiam mai bine. De ce ar fi vrut să îmi facă cineva rău dacă eu nu am nici o treabă cu el? Am avut demult un prieten care a încercat să îmi deschidă ochii (într-un mod foarte prost din păcate), dar căruia acum îi dau dreptate. Nu ştiu dacă prin acum înţeleg de acum încolo, sau doar acum, 4 iunie ora 3 dimineaţa.

Love and peace? A bunch of bullshit. Toţi vor ceva de la tine. Au obţinut, tu poţi să dispari definitiv de pe planetă. Nu mai prezinţi interes.

Recitesc ce am scris şi simt prea multă amărăciune. O fi de la prea multe cafele amare. Sau doar de la faptul că devin din ce în ce mai dezamăgită de persoanele care mă înconjoară.

Să îmi schimb mentalitatea sau anturajul? Sau poate sunt doar eu greu de mulţumit?