Dreptul la lene

Am dat zilele trecute peste o lucrare intitulată Dreptul la lene. A fost scrisă în 1883, ca un răspuns la o altă lucrare scrisă în 1848 care vorbea despre dreptul la muncă. Pe scurt, vorbeşte despre forma de sclavie pe care o constituie munca şi despre această mentalitate impusă de societate de-a lungul timpului care ne-a transformat în nişte sclavi - ai cumpărăturilor, ai creditelor, ai publicităţii - adică ai banilor. Este o spirală infernală care pare să nu aibă capăt. 

Iată etapele acestei spirale pe scurt (dintr-o sursă mass-media):

1. Muncim tot mai multe ore şi producem tot mai mult ca să câştigăm tot mai mult – aşa ni se cere «ideologic» de către societatea capitalistă – că doar marii industriaşi/patroni au nevoie de oameni «motivaţi» care să le producă mai mult, să se îmbogăţească ei mai mult; lenea nu e bună, din punctul lor de vedere căci nu muncim pentru ei şi nu ne înregimentăm să le fie lor bine...

2. Produsele, la un moment dat, nu se mai vând, căci sunt prea multe, piaţa e saturată, iar oamenii nu mai au bani – salariile oferite de industriaşi/patroni nu sunt suficiente pentru a face faţă tentaţiei generate de produse; intervine publicitatea care ne convinge să cumpărăm

3. Suntem tentaţi de publicitate, vrem să cumpărăm. Muncim mai mult, să câstigăm mai mult, să ne permitem. Mulţi ne lăsăm tentaţi şi facem şi credite.

4. La un moment dat sunt atât de multe produse pe piaţă că nu mai are cine să le cumpere – dar spirala infernală continuă: că doar continuăm să muncim mai mult, ca să ne plătim creditele, şi... să consumăm mai mult.

5. Dacă tot sunt dispuşi din ce în ce mai mulţi oameni să muncească tot mai mult, de ce să angajeze patronii 10 oameni în loc de 7, sau chiar 5, că doar vor munci suficient cei 5 deja angajaţi, dacă sunt bine prinşi în credite şi dorinţe de consum. Aşa apare şomajul. Astfel, tot mai puţini oameni muncesc tot mai mult, calitatea produselor/ serviciilor scade, dar nu contează pentru patron căci banii vin şi aşa. În ceea ce priveşte şomerii – este treaba lor !

6. Creditele sunt din ce în ce mai numeroase şi mai mari căci cine intră în cercul lor iese greu

7. La un moment dat piaţa crapă: locuri de muncă, credite, imobiliarele, totul intră în picaj.

După acest algoritm, noi ne-am afla acum în acest al 7-lea moment. Acelaşi autor ne explică faptul că dacă am munci mai puţin fiecare dintre noi, am putea trăi toţi mai bine, şomajul ar scădea - iar nivelul de viaţă al populaţiei s-ar imbunătăţi. Dar nu ar mai câştiga atât de mult patronii.

Acuma, nu îmi dau seama cât de mult sunt de acord cu treaba asta. Îmi sună puţin comunist, dar şi puţin anarhist. Pare logic ce zice aici, totuşi mentalitatea comună nu exprimă oarecum dorinţa fiecăruia de a avea mai mult? De ce să lucrez mai puţin dacă pot mai mult, de ce să nu am mai mult dacă pot? De ce să mai am încă pe atâţia colegi la muncă, să stăm degeaba jumătate din timp şi să câştigăm tot pe jumătate? Sau de ce nu mai bine să am afacerea mea? Sunt de acord că am devenit sclavii publicităţii, că televizorul este o modalitate de manipulare în masă (d-aia nu îl mai folosesc decât cu câteva excepţii), dar dacă eşti atât de fraier încât să pui botul la tot ce vezi de ce te mai plângi? Sunt total împotriva creditelor. Dar de ce să nu vrei mai mult decât ai? Ce e greşit în asta? Totul depinde de tine să ştii cât de departe poţi merge şi unde trebuie să te opreşti. Să îţi dai seama când eşti pe punctul de a deveni sclav şi să întorci foaia.

În ton cu tema: