Noapte buna, Bucureşti!

         URĂSC Bucureştiul! Este oraşul în care toate visele se năruie,  în care toate prieteniile se strică, în care toţi banii ţi se cheltuiesc inutil, în care eşti călcat prea mult pe (se poate citi şi în) picioare şi înghesuit prea nesimţit în autobuz (sau la colţul metaforic). Ca să citez un prieten.."urăsc oraşul ăsta şi oraşul ăsta mă urăşte pe mine".

                     Deci să recapitulăm ultimele două săptămâni.

           M-am angajat. Toate bune şi frumoase, numai că mă cheamă sâmbăta la muncă (deci s-au dus beţiile de vinerea) , nu mă plătesc extraordinar şi momentan nu fac nimic interesant (dar am promisiuni).  Deja am ajuns să cunosc oamenii din autobuz în drum spre metrou. E băiatul cu cioc, drăguţ, care ascultă ceva frumos la iPod si care ţine cu Arsenal - mergem împreună şi cu metroul. E copiliţa emo care probabil a început şcoala şi le dă părinţilor bătăi de cap. Mai e o tanti la vreo 50 de ani, aşa de tristă că mi-e milă şi să mă uit la ea. Nici nu vreau să îmi imaginez ce probleme are ea acasă. Şi la întoarcere, aştept la aceleaşi două autobuze care vin din 20 în 30 de minute, exact în ora de vârf, ca să trebuiască să mă înghesui eu ca ţăranu', să aştept în faţa tuturor, evident undeva pe la mijlocul benzii şi să încap în autobuzul în care e normal să nu fie nici aer respirabil.

       Eh..asta nu e nimic. Problema e că momentan sunt homeless. Îmi lipseşte punga de prenadez, e adevărat. Şi statul în tufiş, pentru că datorită unui prieten bun, căruia îi mulţumesc şi aşa, am şi casă, şi masă, şi duş (atâta cât m-o mai suporta). Deci maxim o săptămână :)) De trei săptămâni ne chinuim să găsim un apartament. Eram patru, aveam vise, speranţe, ne făcusem planuri. Am rămas trei. Azi au rămas două. Am cedat şi eu. Şi evident s-au supărat pe mine. Şi înţeleg, şi îmi cer iertare, dar sunt atâtea lucruri pe care nu mi le permit. E o junglă piaţa imobiliară din Bucureşti, mai ales toamna. Nişte maimuţe care sar din bloc în bloc şi ne arată fundul ostentativ. Cărora nu le pasă de noi, oamenii care avem nevoie de un loc să stăm şi suntem dipuşi să plătim aproape o avere în fiecare lună, pentru că cererea şi aşa e prea mare.

         Ce mai, urăsc oraşul ăsta, cu aproape tot ce e în el. Mi-ar trebui o minune ca să mă facă să mă răzgândesc. Şi minunile nu au timp să treacă şi pe la mine..