Think happy thoughts

    Zilele astea am fost puţin frustrată. Şi din frustrare în frustrare am ajuns la ideea de secretul fericirii şi al succesului. Acuma probabil toţi aţi dat într-un moment sau altul peste un film pe dc++ numit The Secret, cu paranteza de rigoare că acest film îţi va schimba viaţa. Şi la multe insistenţe din partea lu' Şefu' m-am uitat şi eu la el. Un filmuleţ destul de plictisitor, câţiva oameni care spuneau lucruri pe care ar fi putut să le zică în 15 minute, nu într-o oră jumate. 

    Anyway..ce ziceau ei acolo, aşa ca idee, era destul de interesant. Cam tot filmul se bazează pe Legea atracţiei, un principiu simplu care spune că tot ce se aseamănă se adună - după cum zice şi un vechi proverb. Adică orice gând pozitiv al tău îţi va aduce lucruri pozitive; valabil şi pentru cele negative. Pe scurt, eşti ceea ce gândeşti : orice gând al tău îţi va aduce acel lucru în viaţa ta - indiferent dacă îl doreşti sau nu. Şi cu cât te gândeşti mai mult la un lucru, cu atât îi acorzi mai multă atenţie şi emoţie, exercitând astfel o forţă de atracţie mai mare, ceea ce va creşte şansele să îl aduci în viaţa ta, indiferent dacă este un lucru bun sau rău. Asta pentru că Universul nu "gândeşte" în termeni de bine şi rău. 

    Ceea ce m-a enervat la filmul ăsta e că de fapt nu îţi spune nimic. Că vrea sa te facă să crezi că asta e tot ce trebuie: să gândeşti gânduri vesele; şi să vizualizezi ce vrei să obţii. Total neadevărat. Poţi să te gândeşti tu 500 de ani că vrei un elefant la tine în cameră. Dacă nu te gândeşti şi la cum să prinzi unul sau să îl cumperi, să îl transporţi până acasă şi să găseşti o modalitate de a-l băga în apartament, nu faci nici un kkt. 

    Într-adevăr, primul pas spre a obţine ceva e acela de a vizualiza un obiectiv pe care să te focalizezi. Dar şi de a-l concepe coerent, posibil, de a gândi paşii pe care trebuie să îi realizezi pentru a-ţi îndeplini scopul. Nu ajunge să te vezi la volanul unei maşini ca să o şi primeşti. Şi după ce te-ai gândit tu la toate trebuşoarele astea, nu trebuie să şi acţionezi? Cred că mai nimic pe lumea asta nu s-a realizat fără multe încercări şi experimente eşuate iniţiale. 

    Consider că tot secretul e să ştii să primeşti deschis oportunităţile care apar, să nu pierzi nici o ocazie şi să acţionezi în consecinţă. Asta e toată treaba cu gândirea pozitivă. Dacă eşti vesel, vei fi deschis la ce te înconjoară şi vei atrage persoane vesele. Dacă eşti îmbufnat şi te enervezi la orice lucru mărunt, nu vei mai fii în stare să vezi lucrurile esenţiale şi vei rămâne singur şi nealinat cu nervii tăi. 

    Un lucru atât de simplu, pe care l-am priceput destul de greu. Care mi-a luat ceva timp să îl pot pune în aplicare - şi încă nu îmi merge de fiecare dată, pentru simplul motiv că nu este aşa uşor să îţi controlezi toate gândurile (având în vedere că 90% din ele sunt inconştiente) şi pentru că e mult mai greu să îţi controlezi emoţiile şi să poţi fi vesel chiar dacă ţi se întâmplă lucruri neplăcute.

    Dar acuma că ştiu secretul, succesul  şi fericirea vor veni de la sine cică :))

Dreptul la lene

Am dat zilele trecute peste o lucrare intitulată Dreptul la lene. A fost scrisă în 1883, ca un răspuns la o altă lucrare scrisă în 1848 care vorbea despre dreptul la muncă. Pe scurt, vorbeşte despre forma de sclavie pe care o constituie munca şi despre această mentalitate impusă de societate de-a lungul timpului care ne-a transformat în nişte sclavi - ai cumpărăturilor, ai creditelor, ai publicităţii - adică ai banilor. Este o spirală infernală care pare să nu aibă capăt. 

Iată etapele acestei spirale pe scurt (dintr-o sursă mass-media):

1. Muncim tot mai multe ore şi producem tot mai mult ca să câştigăm tot mai mult – aşa ni se cere «ideologic» de către societatea capitalistă – că doar marii industriaşi/patroni au nevoie de oameni «motivaţi» care să le producă mai mult, să se îmbogăţească ei mai mult; lenea nu e bună, din punctul lor de vedere căci nu muncim pentru ei şi nu ne înregimentăm să le fie lor bine...

2. Produsele, la un moment dat, nu se mai vând, căci sunt prea multe, piaţa e saturată, iar oamenii nu mai au bani – salariile oferite de industriaşi/patroni nu sunt suficiente pentru a face faţă tentaţiei generate de produse; intervine publicitatea care ne convinge să cumpărăm

3. Suntem tentaţi de publicitate, vrem să cumpărăm. Muncim mai mult, să câstigăm mai mult, să ne permitem. Mulţi ne lăsăm tentaţi şi facem şi credite.

4. La un moment dat sunt atât de multe produse pe piaţă că nu mai are cine să le cumpere – dar spirala infernală continuă: că doar continuăm să muncim mai mult, ca să ne plătim creditele, şi... să consumăm mai mult.

5. Dacă tot sunt dispuşi din ce în ce mai mulţi oameni să muncească tot mai mult, de ce să angajeze patronii 10 oameni în loc de 7, sau chiar 5, că doar vor munci suficient cei 5 deja angajaţi, dacă sunt bine prinşi în credite şi dorinţe de consum. Aşa apare şomajul. Astfel, tot mai puţini oameni muncesc tot mai mult, calitatea produselor/ serviciilor scade, dar nu contează pentru patron căci banii vin şi aşa. În ceea ce priveşte şomerii – este treaba lor !

6. Creditele sunt din ce în ce mai numeroase şi mai mari căci cine intră în cercul lor iese greu

7. La un moment dat piaţa crapă: locuri de muncă, credite, imobiliarele, totul intră în picaj.

După acest algoritm, noi ne-am afla acum în acest al 7-lea moment. Acelaşi autor ne explică faptul că dacă am munci mai puţin fiecare dintre noi, am putea trăi toţi mai bine, şomajul ar scădea - iar nivelul de viaţă al populaţiei s-ar imbunătăţi. Dar nu ar mai câştiga atât de mult patronii.

Acuma, nu îmi dau seama cât de mult sunt de acord cu treaba asta. Îmi sună puţin comunist, dar şi puţin anarhist. Pare logic ce zice aici, totuşi mentalitatea comună nu exprimă oarecum dorinţa fiecăruia de a avea mai mult? De ce să lucrez mai puţin dacă pot mai mult, de ce să nu am mai mult dacă pot? De ce să mai am încă pe atâţia colegi la muncă, să stăm degeaba jumătate din timp şi să câştigăm tot pe jumătate? Sau de ce nu mai bine să am afacerea mea? Sunt de acord că am devenit sclavii publicităţii, că televizorul este o modalitate de manipulare în masă (d-aia nu îl mai folosesc decât cu câteva excepţii), dar dacă eşti atât de fraier încât să pui botul la tot ce vezi de ce te mai plângi? Sunt total împotriva creditelor. Dar de ce să nu vrei mai mult decât ai? Ce e greşit în asta? Totul depinde de tine să ştii cât de departe poţi merge şi unde trebuie să te opreşti. Să îţi dai seama când eşti pe punctul de a deveni sclav şi să întorci foaia.

În ton cu tema:

Civilizaţie

      De sărbători am experimentat civilizaţia. Adică m-am plimbat printr-o Europă evoluată, deschisă, curată; o lume a secolului XXI: Viena, Paris, Bruxelles, Bruges, Amsterdam, Munchen. Am pus poze aici. 

      O experienţă care nu a putut decât să îmi deschidă apetitul, să văd mai multe locuri noi, să cunosc mai mulţi oameni, să experimentez lucruri noi. O excursie care mi-a şi arătat ce înseamnă civilizaţie, nu doar mi-a vorbit despre asta. Care m-a învăţat că dacă vrei, se poate; că dacă îţi menţii o mentalitate deschisă nu ai decât de câştigat; că trebuie să înveţi să te foloseşti de toate resursele de care dispui dacă vrei să evoluezi. 

      Am făcut o pauză de la realitatea crudă a României, pentru 10 zile m-am deconectat de tot ce însemna acasă, de la corupţia şi mizeria în care trăim până la problemele mele legate de şcoală şi viaţă personală. M-am deconectat chiar şi de ce însemna probleme internaţionale. Nu mi-a mai păsat de nimic, decât de ce puteam vedea concret cu ochii mei.

     Dar m-am întors şi am dat de şcoală, de muncă, de plata chiriei si întreţinerii. Creşterea Euro şi criza gazului. Războaie peste războaie.. Parlamentari proşti.. Şi am ajuns la concluzia că ar trebui să fie mai dese momentele în care să mă pot deconecta de viaţa reală.

      Dacă aveţi ocazia, nu rataţi nicio secundă!

slow Romania?

     Pe aceeaşi idee ca în postul anterior..şi anume că trebuie schimbare, mi s-a trimis de curând un link cu o mică povestioară.. care te pune un pic pe gânduri şi te face să vrei altceva (în general să te fi născut în altă ţară).

     Mentalitatea suedezilor, luând drept caz particular parcarea maşinilor, nu ar putea fi adoptată de noi decât undeva într-un viitor foarte îndepărtat. Ca în orice societate, se creează un cerc vicios: ăla nu se gândeşte la mine, eu de ce să mă gândesc la el? Aşa că suntem fiecare pentru el, deci ţara se duce de râpă, motiv pentru care oricum nu are de ce să ne pese, aşa că suntem pe cont propriu. Wrong wrong mentality..

     Iar partea de slow food şi slow Europe..mă încântă ideea, dar depinde de cât de încet.. Da..graba strică treaba şi cu răbdarea treci şi marea.. Dar dacă se merge în ideea de prea lent, trece jumătate din viaţă degeaba pe lângă tine, pierzi timp esenţial în care chiar ai putea face ceva. Da, trebuie relaxare, dar nu prea multă că după aia ţi-e prea greu să te trezeşti din ea. Trebuie să gândeşti bine ce ai de făcut, dar dacă stai prea mult timp pe gânduri s-ar putea să nu se mai poată aplica ideile.. 

      Totul depinde de cum decizi tu să gândeşti, de cât de deschis eşti la noi idei, de cât de mult chiar vrei să fii "cineva"

Trebuie schimbare

S-au terminat şi alegerile. Finally!!!! M-am săturat de feţele lor, pe care le vedeam (şi o să le mai văd o perioadă până se face curat), pe toate gardurile, toate panourile, toate ecranele de pe stradă, toate canalele de la TV,  toate ziarele.. Dacă până acum vedeai doar câţiva, câte unul pe partid, acum vezi zeci de burtoşi care te arată cu degetul, care spun că vor face orice e mai bine pentru tine, dar tu vezi clar în privirea lor cum îşi imaginează modalităţi de îmbogăţire rapidă (a se citi furt) şi somnic prin Parlament.

Toţi ne dau cadouri (din banii care se preconizează că se vor fura în viitor) – umbrele, cântare, găleţi, ceasuri, brelocuri, carneţele, pixuri şi mai ştiu eu ce alte minuni – şi oamenii îi votează, că doar vezi, le pasă de foamea noastră. Toţi şi-au făcut blog – evident nu pentru publicitate şi mesaje electorale , ci „ca să fie mai aproape de noi şi să afle problemele noastre” (yeah right!). Era ceva dacă şi le-ar fi făcut înainte să aibă EI nevoie, da’ na.

Acuma ce să zic..mă bucur să văd că sunt atâţia oameni în România care încă mai au speranţa că măcar unul din candidaţi merită un vot de încredere. Că mai există unii care chiar s-au interesat înainte să se ducă la vot, nu doar au pus o ştampilă pe numele unuia că i-a plăcut de faţa lui. Şi mă bucur că Jiji îşi vede în continuare de oile lui, şi că Vadim Tudor – de nebuniile lui, amândoi departe de Parlament.

            Dar eu zic că cel mai bine ar fi să o putem lua de la zero. Să schimbăm absolut totul: toate partidele, toţi politicienii. Poate măcar jumate din cei noi ar avea idee cu ce se mănâncă politica.